Ultima oră

Artistul pe cărările timpului! Exerciţii de regret

Citind conştiincios “Suplimetul de cultură” apărut săptămânal sub egida Editurii Polirom, am constatat în rubrica retrospectivelor prezenţa unor nume asociate unor chipuri de artişti regăsite pe “lista de inventar” a marilor dispăruţi în 2016. În esenţă, un simplu remember, mult mai nuanţat însă: vieţi, destine, personalităţi, care vor mai exista de acum înainte în arhive, biblioteci, pe CD-uri sau DVD-uri şi în memoria afectivă a generaţiilor care au avut şansa extraordinară de a le fi contemporani.

Oricât ni se va vorbi despre fireştile legi ale firii, structural nu suntem şi nu vom fi niciodată pregătiţi de marile despărţiri, de la cele mai dureroase (făpturile apropiate, adorate) la cele cu impactul melancoliei regretelor (un scriitor apreciat, un actor sau cântăreţ favorit, dar, de ce nu, un om care te-a sprijinit ori te-a sfătuit de bine, dezinteresat , însă cu ataşament şi implicare).

Deşi într-o privinţă firesc, ritualul editorilor şi publiciştilor din întreaga lume civilizată, care se respectă, de a avea pregătit necrologul pentru acele personalităţi cu vârste venerabile, aflate în proximitatea Marii Treceri ne apare nouă, celor mai sensibili, un act de “contabilitate cinică”, fie şi pusă în slujba unei cauze nobile: a celebra un nume, o carieră, un sumum de peformanţe ce ţin de raritatea, de excepţionalitatea, unui har unic.

Cu cinci zile în urmă, Placido Domingo a împlinit 76 de ani, sărbătoriţi dirijând la Viena un Gounod de vis, “Romeo şi Julieta”. Şi-a reînnoit contractul de management cu opera din Los Angeles până în 2022, patronează concursul Operalia dirijează constant şi frenetic, dar mai ales cântă partituri din opere, preponderent de Giuseppe Verdi. Vitalitatea sfidează numărul anilor. Chiar dacă uneori critica este maliţioasă, bizuindu-se pe entuziasmul fanilor săi dragi, el apare pe scenă în evoluţii onorabile, dintr-o dragoste fără margini faţă de muzică şi viaţă. Este felul său de a înţelege şi trăi existenţa în mod tumultuos, de a dărui bucurii şi a se dărui celorlalţi. Cine îndrăzneşte să îl contrazică pe cel mai fecund interpret de roluri din întreaga istorie a artei lirice din toate timpurile?

Ascultând discursul inaugural de mandat al actualului şef de la Casa Albă (părea scris de el însuşi, altminteri consilieri mai inteligenţi şi mai subtili ar fi avut ce munci pentru a-l drege pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale) ai impresia unui peisaj socio-economic nord american post apocaliptic care are nevoie de o echipă de şoc, de Supermani care să pună lucrurile în ordine. Plin de clişee şi cu un patriotism livresc, a fost mai degrabă o exaltare a naţionalismului şi izolaţionismului.

America se va închide în sine, îi va păsa doar de treburile ei, aproape nimic altceva nu mai contează. Campania electorală s-a terminat de două luni, iar succesorul lui Obama părea a fi rămas, rezidual, în tranşeele din bătălia pentru o putere pe care o transferă în stil demagogic naţiunii. Portstindardul luptei antisistem a ajuns ulterior să se dueleze în polemici televizate ori contrarăspunsuri pe twitter (cum ar fi cel adresat lui Merryl Streep, o actriţă „supraevaluată” în opinia sa) pe teme nesemnificative pentru un preşedinte în exerciţiu, precum numărul real al participanţilor la „inaugurare”. Sigur că dintre atâtea mii de personalităţi artistice, s-a înfiripat ceva la concertele festive şi la cele numai trei baluri organizate cu prilejul ceremoniei. Antipatia încă persistă, pornind poate şi de la manierele abrupte ale unui antreprenor de top cu propensiuni autoritariste şi ale unui show man TV care se distra la culme eliminând concurenţi din talent show-uri centrate pe testarea unor abilităţi manageriale, exersate pe companii fictive.

Ce a rămas din simbolistica transferului de putere la Casa Albă? Câteva cuvinte complezente la adresa familiei Obama şi confirmarea unei stări de spirit general confuze, care semnalează absenţa de concesii şi neacordarea unui termen de graţie şi acomodare pentru Noul Locatar. Ceea ce poate realmente îngrijora este iminenţa unor posibile gafe diplomatice şi un temperament capricios, imprevizibil, ce poate compromite munca unor echipe de consilieri bine pregătite. În rest, ne rămân propriile îngrijorări privind Europa şi frământările sale comunitare, atât de evidente.

O situaţie întrucâtva comică: actorii români pot juca în filmele americane doar roluri de personaje ”estice” (din pricina accentului), apelându-se la la stânjenitoare dublaje sau la vitejii lingvistice. De curând, pe TVR2, în „Călătoria lui Gruber” (filmul lui Radu Gabrea), am surâs concesiv auzindu-l pe Alexandru Bindea perorând în italiană (se pare că ar avea unele ascendenţe etnice) şi pe Caludiu Bleontz inflamându-se într-o germană niţel livrescă, exersată la liceul de profil din Capitală. O experienţă destul de interesantă.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE