Ultima oră

Artă şi bani! Spectacolul, între grandoarea afişului şi anemica improvizaţie

Ieşim întrucâtva din perimetrul strict al televiziunii pentru a ne delecta şi cu alte oferte. Ne referim, deci, la reprezentaţiile scenice.

În preajma sărbătorilor, Timişoara are o agendă relativ generoasă ca posibilităţi de opţiune: teatru în trei limbi, operă, filarmonică, la care adaugă turneele unor trupe/ansambluri/solişti, din ţară ori din străinătate.

Faptul că elevii, studenţii ori pensionarii se bucură de substanţiale reduceri (de 50%) este mai mult decât laudabil, în contextul unor bilete nu tocmai accesibile la preţ întreg (între 80 şi 150 de lei), în privinţa evenimentelor mai deosebite. S-ar cuveni ca şi toate show-urile de acest gen să respecte cerinţele calităţii şi persuasiunii.

Ei bine, nu se întâmplă acest lucru în toate contextele. Celebra replică a sopranei Maria Callas: ”Vreţi Artă? Trebuie să plătiţi!” a avut în ceea ce-o privea deplină acoperire în actul trăirii scenice şi în devotamentul faţă de o profesie în care a dăruit fiecare picătură de energie, arzând precum o flacără.

În peisajul artistic autohton contemporan coexistă izbânzi de palmares cu tot soiul de improvizaţii nerentabile. Actori notabili din teatre de stat (cu lefuri jenant de modeste) se văd nevoiţi să intre în caruselul unor întreprinzători/impresari (lansatori pe piaţă de mini SRL-uri, ori pur şi simplu PFA-uri) mai mult sau mai puţin veroşi, care încropesc la repezeală, aleatoriu, un repertoriu uşurel, de impact la publicul larg (îndeobşte comedioare bulevardiere) şi pornesc prin ţară pentru a face bani, ei în primul rând, protagoniştii rămânând şi aceştia, dar la coada listei.

Dar oricum câştigul îi ajută să-şi rotunjească anemicele salarii. Un astfel de experiment este şi ”Amanta” (adaptarea piesei ”Încurcă lume” de A. de Herz), regizată de Armand Calinovici.

În esenţă, comedia este pasabilă (a jucat-o cândva şi Radu Beligan), spumoasă pe alocuri, dar oricât de mult ai încerca, nu depăşeşte graniţele unui vodevil într-un act. 80 de lei pentru 80 de minute de haz pe teme conjugal-adulterine cu Magda Catone, Ilinca Goia, Armand Calotă, Marius Rizea şi Gavril Pătru. Jocul este fluent, sala râde la replicile cu miez, dar la final constaţi că este cam superfluă întâmplarea la care tocmai ai asistat, fiind niţel dezamăgit.

*În categoria evenimentelor de import intră negreşit cohorta concertelor vieneze de sărbători (Crăciun şi Anul Nou). Ne descumpăneşte întrucâtva confuzia creată în legătură cu orchestrele care derulează programe de acest tip. Dacă până şi polivalentul Andre Rieiu îşi denumeşte orchestra sa olandeză ”Johann Strauss”, în onoarea genialului muzician (ale cărui creaţii figurează în toate turneele sale mondiale), era firesc ca ansamblurile din Viena să-şi revendice acelaşi spirit tutelar.

De pildă, ”Strauss Festival Orchestra” (fondată de Peter Gath) şi având în componenţa sa originară 36 de muzicieni, îşi deschide traseul muzical din România (pentru a şaptea oară) în Timişoara (pentru a patra oară), sub bagheta maestrului Willy Buchler, dar în compania a doar 15 instrumentiţti, pe scena Operei Naţionale Române din ”mica Vienă”, cu participarea sopranei Monika Mosser, care a cântat arii din operete de Strauss, Lehar, Kalman şi Robert Stolz.

Din start, sonoritatea de ansamblu, în pofida omogenităţii virtuoze, era anemică, ţinea mai mult de Schrammelmusik decât de un concert de mare sărbătoare. S-au presărat gaguri simpatice, s-au risipit puţine confetti, s-a cântat şi ”Jingle Bells”, cu un grup de copilaşi împinşi de mămici şi bunicuţe pe scenă, totul având un parfum suav de kitsch tolerabil, de amuzament dulceag, de relaxare delectabilă, dar fără consistenţă. Totul indus în preţul de 150 de lei, dureros de mare faţă de oferta improvizat-lacunară. Nu-i nimic, la orizont se arată vajnic ”Johann Strauss ensemble” (cum anunţă afişele), dirijată de Russell McGregor, care va concerta la Filarmonica Banatul, dar şi la Sala Palatului şi în alte oraşe din România. Pentru a lămuri eventuale nedumeriri şi a risipi confuziile (le-am regăsit şi în presa quality), faimosul Concert de Anul Nou de la Viena (difuzat live în dimineaţa zilei de 1 Ianuarie) este susţinut de Orchestra Filarmonicii din capitala Austriei şi are loc în sala Musikverein, nu în cadrul Operei de Stat. El este etalonul princeps în materie de primat şi autenticitate. Toate celelalte formaţii, orchestre, ansambluri (unele perfect onorabile, altele obscure) încearcă să ”cloneze” întrucâtva acest tip de manifestare. Nu e nimic blamabil ca muzica dinastiei Strauss să intre în repertoriul instituţiilor de profil din întreaga lume, cu o singură condiţie: interpretarea la parametrii unui profesionalism de înaltă ţinută. Alminteri ne amăgim cu surogate şi nu evoluăm ca melomani rafinaţi.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE