Ultima oră

12 la număr, ca şi „nebunii” lui Cristos

Societatea românească, atât de marcată de confuzie, nesiguranţă şi vrajbă, are mai nou încă un subiect de discordie. Predarea religiei în şcoli a stârnit numeroase pasiuni şi luări de poziţie, unele de o intransigenţă care te sperie, pur şi simplu. Dincolo de radicalismul argumentelor, nu putem să nu observăm că României i se răpesc, rând pe rând, ultimele simboluri unificatoare care i-au mai rămas. Fie că unora le place sau nu, identitatea creştină este un astfel de simbol. Iar acesta nu este şi nu va fi niciodată ceva vetust, depăşit, – de parcă lipsa credinţei ar fi ceva „modern”, avansat, un semn distinctiv al civilizaţiei! Nu vreau să iau parte la dezbaterea care a inclus deja o grămadă de neştiutori care clamează „modernismul” în gura mare şi care se declară oripilaţi de simpla prezenţă a chipului blând al unei icoane în şcoală, care ar provoca nu ştiu de „traume” copiilor. Aş vrea să vorbesc despre un fenomen unic, întâmplat aici, în România. Despre cazul unor „nebuni”, care au fost 12 la număr, ca şi apostolii lui Iisus.

Este un caz unic în istorie, şi el s-a petrecut, – greu de crezut, dar totuşi adevărat, chiar aici, în ţara tuturor compromisurilor şi trădărilor. În timpul marii prigoane a Bisericii Greco-Catolice, 12 episcopi şi locţiitori ai lor au preferat să moară în temniţele comuniste pentru simplul motiv că nu au vrut să rostească un cuvânt. Un cuvânt alcătuit din două litere. Dacă ar fi spus „da” atunci când li s-a cerut să renunţe la credinţă – lucru considerat astăzi o superstiţie de către unii, aceşti slujitori ai bisericii ar fi dus-o foarte bine, ba chiar ar fi fost daţi de exemplu. Dar ei au preferat să moară în chinuri, păstrându-şi credinţa. Primul care a sfârşit a fost episcopul Vasile Aftenie, torturat crunt şi bătut cu ranga de fier la Ministerul de Interne în 1949. Paralizat, se stinge după o lună de chin, la 10 mai 1949. A urmat episcopul Valeriu Traian Frenţiu, mort la Sighet în 11 iulie 1952 de foame, frig şi boală. A fost cărat noaptea cu căruţa de dus gunoiul şi aruncat într-o groapă nemarcată din cimitirul vagabonzilor. La 27 iunie 1953, după luni de înfometare şi lipsit de medicamente, se stinge episcopul dr. Ion Suciu, îngropat şi el pe malul Izei, în cimitirul săracilor, fără cruce la căpătâi. I-a urmat la 12 ianuarie 1955 episcopul Tit Liviu Chinezu. Grav bolnav, comandantul închisorii de la Sighet dă ordin să stea cu geamul deschis, pe un ger cumplit. Şi oasele lui odihnesc într-o groapă comună din cimitirul săracilor. IPS Alexandru Rusu, după ce a fost chinuit la Sighet, ajunge la curtea de Argeş şi apoi la muncă silnică la Gherla, pentru ca boala şi epuizarea să-i vină de hac. Moare la 9 mai 1963, rămăşiţele îi sunt aruncate în cimitirul deţinuţilor. Deasupra capului i se pune o scândură pe care scria nu un nume, ci un număr: 133. Cardinalul Iuliu Hossu, ca şi episcopul Ioan Bălan al Lugojului, moare în domiciliu forţat, după ani lungi de detenţie. Este un model de credinţă dat întregii lumi.

Mă întreb câţi dintre contemporanii noştri ar fi avut puterea lor, de a lupta până la moarte pentru ceea ce astăzi se numeşte „balivernă”? Atunci când judecăm prea uşor credinţa, atunci când facem bancuri pe marginea religiei în şcoli, să ne gândim o clipă la sacrificiul acestor români, care au trăit în România. Şi care, întâmplător sau nu, au fost 12 la număr, precum „nebunii” lui Cristos.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE